Tapinarii - “ 2010 ani de folk alternativ”

Marti, pe 13 aprilie, in clubul Mojo din Bucuresti (fostul Backstage), a avut loc inca o seara …alternativa.

Lumea a inceput sa se adune inca de pe la 8, insa cei doi tapinari s-au lasat asteptati pana pe la 9 si ceva, moment din care nu s-au mai dat jos de pe scena.

Cei doi nu au dezamagit nici de data aceasta, facand un adevarat spectacol! Melodiile s-au tinut lant, iar pentru cele mai multe, publicul a cantat cot la cot cu Tapinarii, lasand o atmosfera demna de un concert la scara mare, cu toate ca a fost vorba de un spatiu mic, Brit Room-ul si de un numar de 50-60 de oameni.

Bobby McFerrin pentru profani

Spectacolul a fost o surpriză absolut încântătoare, neaşteptată pentru mine, pentru că nu sunt o cunoscătoare a genului - îngân şi eu odată cu oricine, "Don't worry, be happy" şi mai prind ocazional câte o secvenţă postată pe undeva, însă nimic din ce ştiam nu mă pregătise pentru două ore de magie, care au zburat fără ca măcar să apuc să clipesc. Improvizaţie completă şi complexă, de mare virtuozitate ce acoperă deopotrivă şi jazzul şi piesele clasice, cu un rar geniu de a-şi transforma corpul într-un instrument muzical ce cântă prin fiecare fibră, concertul lui McFerrin a subjugat o sală întreagă. A cântat pentru spectatorii săi, i-a dirijat, i-a invitat pe scenă, le-a improvizat ca ei să poată dansa şi i-a lăsat să danseze ca să improvizeze după mişcările lor, a cântat împreună cu ei - câte unul sau câte mai mulţi, s-a lăsat admirat, le-a primit dedicaţiile şi le-a răspuns la întrebări.

Mai întâi a fost un solo de improvizaţii, aşezat pe un scăunel într-un cerc de lumină din mijlocul scenei. Apoi, din timp în timp, sala a cântat după chipul şi asemănarea lui McFerrin, fascinată de dezinvoltura şi spiritul vioi al cântăreţului; după ce ne-a învăţat să improvizăm pe ce nu auzisem niciodată, am lălăit cu toţii pe cunoscuţi - adică pe Bach şi pe Ravel şi pe nu-mai-ştiu-care de nu mi-i mai amintesc acuma. A venit apoi momentul cu dansul; adică cei care se pricepeau să danseze au fost poftiţi pe scenă - şi s-au urcat vreo 10 ) de s-a speriat, dintre care vreo trei copii care au făcut deliciul tuturor; momentul a avut la bază (aşa cum l-am văzut eu, cel puţin) o încercare - reuşită - a lui McFerrin de a "ghici" stilul dansatorului, pentru a-i improviza vocal o partitură care să-i permită, la rândul său, să-şi improvizeze mişcările; a făcut asta pentru fiecare, pe rând, iar câteva dintre momente au fost perfecte! A cântat apoi alături de trei instrumentişti români, improvizând alături de fiecare; mi-a plăcut foarte mult "colaborarea" cu ţambalul, dar şi dedicaţia-surpriză pe care acordeonistul a făcut-o la finalul momentului, când McFerrin şi-a recunoscut hitul "Don't worry, be happy" improvizat în cel mai curat stil lăutăresc ). Au urmat duetele cu oricine din sală a dorit să cânte cu el; artistul a făcut un haz nebun pe seama unui spectator care, cunoscându-i probabil obiceiul, îşi adusese saxofonul cu sine. Iar după primul "noapte bună", într-un bis mai neobişnuit, McFerrin a cerut să se aprindă luminile în sală şi şi-a rugat spectatorii să-i adreseze întrebări; cu un simţ al umorului absolut încântător, a răspuns la "Când te întorci în România?", "Ce ne spui despre câinii tăi?", "Cânţi sub duş?", "De ce nu ne cânţi Don't worry?", "Cum de iubeşti atât de mult viaţa?", "Nu ne mai cânţi ceva?" sau "Mama îţi cânta când erai mic?"... Toată lumea s-a amuzat copios, în fiecare minut al celor două ore!

Cu un umor excepţional şi cu o capacitate ieşită din comun de a se "acorda sălii" şi de a-şi simţi publicul, Bobby McFerrin ne-a arătat, într-o seară rece de iarnă, ce înseamnă căldura pasiunii, modestia talentului, dragostea pentru viaţă. Şi dorul de casă - unde nu ne-a ascuns deloc că abia aşteaptă să ajungă.

Iulia Musat

Any colour you like

Chiar daca concertul era programat sa inceapa la 8, din cate imi amintesc, cu intarzierile de rigoare, a inceput cu aproximativ jumatate de ora intarziere. Reactia mea de atunci a fost ca : “uite, si la ei se poate sa existe probleme”. Intarzierea nu a fost totusi intamplatoare. S-a asteptat cat mai mult sa apuna soarele, astfel ca show-ul de lumini sa iasa misto, dar nu prea a mers. Lumea s-a adunat; si pe cat de putina lume era cand am intrat eu, pe atat de 60000 de oameni s-au facut pana la ora 8 si ceva. Era “ceva” lume, da.

Scena arata bine, mare, cu podeaua foarte inalta, mai inalta decat am vazut vreodata eu la un concert, un ecran maaaare de tot si foarte bun calitativ se afla in spatele ei, 2 ecrane laterale, si un arsenal impresionant de boxe: 2 turnuri laterale in fata scenei si inca 3 perechi de turnuri pe ambele laterale, indreptate atat spre fata cat si spre spate. Impresionant de multe boxe.
Inca de la intrarea in arena, pe ecranul principal din spatele scenei era deja proiectata o imagine – un radio vechi, un avion de jucarie pe el, gen al 2-lea razboi mondial si o sticla de whisky in stanga. Concertul a inceput intr-o maniera total inedita. Imaginea a prins viata. O mana s-a vazut aparand in fata radioului si deschizandu-l. Timp de aproximativ 10 minute, am ascultat la radio Elvis – Hound Dog, cat si bucati de alte cateva piese clasice; la cateva minute, mana tot aparea pe ecran, interactionand cu obiectele de acolo sau schimband postul de radio. Dupa vreo 3 piese schimbate, radio-ul a fost comutat pe un post care difuza exact inceputul silentios, calm de la “In the Flesh?”. Mi-am dat seama ca avea de gand sa inceapa. Dupa vreo 30 de secunde, a intrat cu o forta ametitoare bass-ul titanic al lui Roger Waters, alaturi de celelalte instrumente bineinteles. Deja ma luasera niste fiori greu de descris. WOW !!! Uite !! E ROGER WATERS !!! cum zicea si prima piesa, in the flesh.

Sunetul era pur si simplu impecabil. Se auzeau perfect fiecare instrument, in frunte cu bass-ul. Piesa fiind de pe The Wall, pe ecranul din spate incepusera sa fie proiectate niste animatii superbe foarte bine realizate bineinteles, inspirate din cioconele binecunoscute de pe The Wall. In continuare a urmat o piesa de pe acelasi album, Mother, pe care Roger Waters a cantat la chitara acustica.

The secret sons of Europe

Pentru o noapte n-au mai fost atât de “secreţi” şi au ieşit la lumina candelabrelor, făcliilor şi reflectoarelor din The Silver Church. Şi ce impresionantă a fost ieşirea lor în lume.

Un club din ce în ce mai plin pe măsură ce orele treceau iar celor percepuţi ca headlineri li se apropia reprezentaţia. Un club plin cu oameni pestriţi care se conversau în vreo 10 limbi europene. Oameni cu backgrounduri şi sisteme de valori complet diferite, uniţi însă de un ceva comun – o undă de stil, un mindset tolerant, o trăire veritabilă. Unii poate s-au speriat – în România e încă uşor să şochezi printr-o ţinută, o coafură sau un machiaj. Dar după ce am văzut sâmbăta trecută, îmi permit să fiu optimist – we’re getting there. Sămânţa a fost sădită iar pământul nu e tocmai nefertil.

M-am dus la Dark Bombastic Evening în special pentru Of the Wand and the Moon şi Rome. Lui Kim Larsen îi datorez continuarea iniţierii mele în neofolk (începută de Tenhi) prin albume simple, sincere şi de suflet ca Nighttime Nightrhymes sau Lucifer. Pe Rome i-am descoperit ceva mai recent, iar concertul de sâmbătă m-a ajutat să “get into them” de tot – similar cu efectul pe care l-a avut Peninsula asupra relaţiei mele cu Nine Inch Nails. Am mai avut parte de două experimente interesante, TriORE şi Cascadeur, de martial/industrialul celor de la Triarii şi de cei care, oarecum pe nedrept după mine, erau priviţi în general ca headlinerii serii: Ordo Rosarius Equilibrio şi Spiritual Front.
Dacă din momentul TriORE n-am înţeles mare lucru (asta şi din cauză că am ajuns în club pe la mijlocul setului), Cascadeur, proiectul solo al lui Alex de la ORE m-a surprins plăcut. Un soi de pagan/ritualistic martial ambient (băi, voi să nu luaţi de bune toate clasificările astea, eu le zic cum îmi sună mie mai descriptiv şi mai aproape de adevăr ) ), cu un invitat la un soi de trompetă (care avea să apară şi mai târziu, cu ORE parcă) şi, per ansamblu, cu o doză de teatralism potrivită şi aproape convingătoare, în special pe final – chiar dacă Axel nu e cel mai expresiv sau mai carismatic frontman. Ultima piesă m-a impresionat cel mai tare, şi nu numai prin prezenţa pe scenă a tipelor cu făclii. Din câte înţeleg, materialul discografic are să iasă cândva pe la anul. Aştept cu interes.

Kim Larsen a oferit publicului un set scurt, doar el şi chitara lui. N-a fost prea comunicativ iar din câte mi-am dat seama nu multă lume era familiarizată cu muzica lui. A trecut prin albumele :OTWATM:, parcă a cântat ceva şi de pe Solanaceae, o parte din public a reacţionat pozitiv auzind primele acorduri din “I Crave for You”, eu m-am înmuiat la “Lucifer” iar la “Raven Chant” era frumos să fi fost şi un clarinet pe-acolo pe undeva. Frumos, esenţializat şi special. Doar că prea scurt.
Cu Triarii începea seria “greilor”. La propriu, aproape, căci judecând după unele cronici post-eveniment, muzica apăsată, cadenţată a nemţilor a picat cam greu la câteva stomacuri. Cu tot cu manifestările presupuse antisemite şi fasciste (!) şi mai ştiu eu ce, bălării din punctul meu de vedere, alimentate numai de câteva Sieg Heil-uri executate din public (şi asta numai de câţiva indivizi numărabili pe degete dintr-o audienţă de vreo 600 – nicidecum de o majoritate, cum s-ar putea înţelege din unele cronici) şi proiecţiile oarecum ambigue ce rulau pe ecranele din lateral. Suficient să spunem că “Bombastic”-ul din titlul evenimentului s-a potrivit cel mai bine recitalului Triarii – dincolo de muzica în sine, păşim deja pe tărâmul interpretărilor şi al presupunerilor unde fiecare e liber să creadă ce-l taie capul. Eu unul ştiu că mi-a plăcut mult.
Un moment funny în toată rigoarea aceea marţială a avut loc în timpul piesei “Europa” atunci când pe ecranele de pe margini se derulau drapelele naţionale europene pe fundalul unei hărţi politice a continentului. La o privire mai atentă, puteai să observi că Bulgaria nu apărea pe hartă, Marea Neagră începând direct de la sud de Dunăre ) Săracii bulgari (1).

După Triarii am mers ceva mai în faţă pentru a vedea “the ultimate trio” mai de aproape. Primii în program – luxemburghezii de la Rome.
Pe scenă arătau aproape a trupă rock obişnuită, cu frontmanul Jerome la voce şi chitară în centru, Patrick la chitară în stânga şi Nikos la vioară şi chitară în dreapta. Momentan nu-mi amintesc dacă aveau sau nu şi toboşar, dar înclin să cred că nu, pentru că Rome s-au bazat suficient de mult şi pe sample-uri preînregistrate pentru ca totul să sune cât mai complet. A fost un concert savuros, ăsta cred că e cel mai potrivit cuvânt, care ne-a plimbat prin aproape toată discografia. O muzică stilată, şlefuită, întunecată dar nu exagerat şi, surprinzător, nişte oameni aproape dezarmant de deschişi. Un Jerome comunicativ şi glumeţ, totuşi suficient de grav şi de implicat cât să ceară la început unor spectatori mai “perturbatori” să nu se mai manifeste (n-am înţeles exact care-a fost faza, dar cică ar fi fost tot ăia cu Sieg Heil-urile de la Triarii; mă rog), un Patrick emoţionat şi un Nikos mai nou în trupă, care-a reuşit să şi rupă o coardă de la chitară. Când un tip de la Spiritual Front a venit să-l ajute, pentru ca trupa de pe scenă să nu piardă timp, Jerome n-a putut să se abţină: “Oh, we have roadies now to do that for us! This is great, seems we’re moving on!”.
Printre altele au cântat “The Accidents of Gesture”, “Odessa”, “The Secret Sons of Europe”, “To Die Among Strangers”, “The Torture Detachment” pe care o aşteptam mult, mult de tot şi, ca al doilea bis (că lumea nu-i mai lăsa să plece), minunata “Swords to Rust – Hearts to Dust”. Mai vreau.

Ordo Rosarius Equilibrio au fost mult mai cuminţi decât mă aşteptam, atât în ţinute cât şi în manifestări. Mulţi oameni pe scenă, formând o impresionantă secţie de percuţie, şi cei doi “masterminds”, Tomas şi Rose-Marie, la voci. O muzică senzuală pe alocuri, telurică, uneori cam prea “in your face” pentru gustul meu but not without a point. Un show mai degrabă rece, încălzit de jocurile de lumini şi de proiecţiile care îţi puneau câteva întrebări “ajutătoare” pentru a intra în mood. N-am prea intrat, dar am apreciat un show “altfel” şi am speranţa că-i voi mai revedea, eventual cu un spectacol ceva mai bogat iar eu cu o mai bună cunoaştere a muzicii trupei.

Până la data concertului, Spiritual Front nu ascultasem aproape deloc – decât nişte piese de pe nişte split-uri, dintre care cel mai notabil Satyriasis-ul scos împreună cu ORE. Nimic foarte relevant pentru muzica din prezent a trupei, însă.
Italienii au fost cea mai “rock” dintre toate trupele de la Dark Bombastic Evening, reuşind să anime publicul obosit după aşa un maraton. În cuvintele d-rei Ralu, sunau de ca şi cum “Johnny Cash şi Gogol Bordello ar fi avut un copil şi l-ar fi crescut ascultând Triarii şi Beirut”. Un show eclectic şi energic, cu un Simone care făcea uz de toate stage theatrics-urile posibile pentru a anima mulţimea – în special vorbitul în limba română, care i-a şi jucat feste la un moment dat. Mă rog, lui sau nouă )
La un moment dat, angajându-se într-o discuţie cu un spectator şi aflând că acesta era rus, a început să întrebe de pe unde mai era lume strânsă atunci în Silver Church. “Russia!” au strigat unii. “Oh my, Russia!” a aprobat Simone. “Poland!” au strigat alţii. “Wow, Poland!” a replicat frontmanul. “Bulgaria!” a strigat apoi un grup mai de la mijloc. “What?” a întrebat Simone. “BULGARIA!!!” au urlat fanii, şi mai tare. “Oh, yes, and of course, Romania!” a râs solistul, începând apoi o nouă piesă. Săracii bulgari (2).
Show-ul Spiritual Front s-a axat în special pe cel mai recent album, Armageddon Gigolo, de pe care am ascultat piese precum “Jesus Died In Las Vegas” (cu varianta Bucureşti), “I Walk the (Dead)line”, “Love through Vaseline” “Bastard Angel” sau “No Kisses on the Mouth”. Am avut parte şi de piese mai vechi, şi de altele noi care urmează a fi incluse pe viitorul album ce iese la anul – Rotten Roma Casino (cu varianta Romanian – aici n-au râs prea mulţi ).
Bis-ul şi finalul de concert a fost, din câte înţeleg, clasic pentru concertele italienilor – piesa “Slave”, mult aşteptată de cei din jurul meu, când Simone i-a chemat pe scenă pe toţi cei care ştiau piesa şi erau dornici să o cânte împreună cu trupa. S-a strâns o mulţime drăguţă de vreo 25 de inşi care s-au zbânţuit pe scenă până la final.

Finalul celui mai aşteptat eveniment al iernii. Cel mai important eveniment industrial/neofolk al Europei de Est, zic organizatorii, al Europei, zic eu. A fost un mare succes, cel puţin la nivelul fanilor care fie au plecat acasă obosiţi dar bucuroşi, fie au rămas în continuare în club pentru a petrece cât mai rămăsese din noapte pe ritmuri electro/industriale. Aşa să mai tot avem.
Pălăria jos, Kogaionon & DonisArt. Încă o dată.

A concert close to my heart

Unul dintre cele mai frumoase concerte la care am asistat putea sa fie foarte usor “unul dintre concertele la care nu am ajuns, desi mi-am dorit enorm”.

Eu si Laura ne propusesem sa mergem in aceasta vara la Sibiu pentru un mic concediu de miere, pastrand traditia de a sarbatori relatia noastra in acest oras minunat. Ne-am facut planuri din timp, iar eforturile de a ajunge acolo au fost dublate in momentul in care am auzit ca va fi concert Luna Amara exact in perioada in care voiam sa mergem.

Concertul de la Biserica din Cisnadioara, de langa Sibiu, a avut loc in cadrul ArtMania 2009 si asa cum urma sa aflam, pentru a putea intra trebuia sa fi avut abonament la una sau la ambele zile ale festivalului rock. Putin cam deznadejduitor, mai ales ca am aflat acest lucru chiar in Sibiu. Si oricat ne-ar fi placut Luna Amara, ar fi fost cam mult cam 1 milion de persoana. Totusi, zeita Fortuna ne-a dat un semn, iar in a doua zi a festivalului ne tot plimbam prin Piata Mare din centrul Sibiului, incercand berea de la fiecare terasa. Si cand aproape ne resemnasem ca nu vom ajunge la concert, dam peste Sorin si Razvan de la Luna Amara care stateau la coada sa intre la concert. Nici nu am stat pe ganduri [probabil berea a ajutat putin], ne-am dus direct la ei si i-am intrebat daca s-au rezervat toate locurile, cate locuri sunt disponibile, daca mai avem sanse sa prindem locuri etc. Si amandoi ne-au impulsionat sa venim. Happy happy joy joy. I-am lasat pe baieti sa se bucure de concerte si ne-am facut planuri pentru urmatoarea zi, a 3a de Artmania, cea mai importanta.